Arthur Japin – „În ochii Luciei“

Arthur Japin

Scurtă biografie

 

–     Arthur Japin s-a născut în 1956 în Haarlem.

–     Studiază literatura olandeză la Universitatea din Amsterdam şi arta dramatică la Amsterdam şi la The Webber-Douglas Academy of Dramatic Arts din Londra.

–      În primii ani de viaţă profesională a fost actor de teatru, de film şi televiziune, şi chiar solist al Operei Regale Olandeze. Se dedică ulterior scrisului şi semnează romane, povestiri, piese de teatru şi scenarii pentru filme de televiziune.

–     Debutează în 1996 cu volumul de proză scurtă Magonische verhalen (Povestiri magoniene). Ajunge celebru un an mai târziu, când îi apare romanul De zwarte met het witte hart (Negrul cu inima albă), care devine imediat bestseller în Olanda şi îi aduce autorului Premiul Van der Hoogt (1998) şi Premiul ECI (1999).

–     În 1998 Arthur Japin publică o culegere de povestiri, De vierde wand (Al patrulea perete), urmată în 2002 de romanul De droom van de leeuw (Visul leului) şi în 2003 de bestsellerul În ochii Luciei (Een schitterend gebrek), pentru care a fost recompensat cu prestigiosul Premiu pentru Literatură Libris.

–      În 2006, publică romanul De grote wereld (Lumea larga), iar în 2007, De overgave (Capitularea).

–     Opera lui Arthur Japin a fost tradusa în peste douăzeci de ţări.

REZUMAT

Povestea Luciei este o relatare clasică despre dragoste. La paisprezece ani, aceasta se îndrăgosteşte de un tânăr care vine în vizită la Pasiano, locul în care traieşte fata. Din întamplare, acest tanar se dovedeşte a fi însuşi Casanova, iar Lucia va deveni singura femeie pe care marele cuceritor a iubit-o vreodată. Urmează întalniri delicioase, promisiuni, îmbraţişări pătimaşe, în concluzie, tot tacâmul specific iubirilor de la o anumită vârstă.

Ca în orice poveste, o întâmplare neaşteptată, va schimba pentru totdeauna destinul celor doi protagonişti. Si anume, Lucia se îmbolnăveşte de variolă. Din această cauză va rămâne dezfigurată şi va căpăta o urâţenie de care se va ruşina întreaga sa viaţă. Jumătate de an mai târziu, când tânărul se întorce la Pasiano cu scopul de a se căsători cu ea, acesta nu mai găseşte fata. El nu ştie şi nu va afla niciodată că Lucia a decis să plece în lumea largă considerând că în acest fel îl va scuti pe tânărul Casanova de a alege dacă să o mai iubească sau nu. Acesta este, însă, momentul în care tânărul începe să o iubească şi mai intens, în concluzie va rămâne toată viaţa dezamagit de cea despre care crede că l-a trădat.

Lucia începe un periplu haotic prin toata Europa, unde va cunoaşte şi se va împrieteni cu oameni extraordinari. Spre final, însă, ajunge să se prostitueze din cauza faptului că cicatricele ei stârnesc dezgust tuturor celor la care ar vrea să se angajeze.

Casanova, care deja începuse să-şi clădească faima de cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor, o va regăsi aproximativ cinsprezece ani mai târziu. Reîntalnirea este devastatoare pentru amândoi, iar fata se vede încă o dată într-o situaţie similară cu cea din tinereţe: să îi spună cine este ea, să nu-i spună…

Parca dorind să sublinieze că, oricât de mult s-ar maturiza oamenii, există ceva fundamental în ei care nu se va schimba niciodată, Lucia face încă o data aceeaşi alegere. Si anume, se sacrifică pentru iubitul ei. Astfel, nici de data aceasta nu îi va dezvălui lui Casanova adevaratul motiv pentru care l-a trădat, în schimb îl va face pe acesta să se simtă dezgustat de ceea ce a devenit ea în perioada în care nu s-au văzut.

La final, Lucia pare liniştită şi împăcată cu destinul ei. Alegerea sa i-a facut pe amandoi îndragostiţii să trăiasca iluzia iubirii pierdute care i-a ţinut în viaţă şi care le-a modificat, ireparabil, destinul. Aşa cum marturiseşte, faptul ca s-a  lipsit de prezenţa lui Casanova, a lăsat loc imaginaţiei. În acest fel, a putut sa idealizeze tot ceea ce s-ar fi putut întâmpla şi a trait intens sentimentul de iubire fară a-l epuiza vreodată.

Nimic nu surprinde în această carte. Povestea eroinei se desfăşoara într-un calm liniştitor în care simţămintele vor învinge raţiunea. Iată ce spune Lucia despre iubitul ei: “Da, el era iubirea. Cui nu mă înţelege, vorbele mele îi pot părea tulburi sau nelamurite, dar cel care îmi seamăna ştie că tot ce spun e la fel de concret ca pământul de sub picioare. Această convingere de nedescris şi de nenumit seamănă cel mai bine cu presimţirea tainică a unei viitoare mame, care, atunci când simte viaţa din pântecul ei nu se întreabă nici o clipă daca îşi va iubi copilul sau dacă acesta o va iubi pe ea”.

CITATE

Mult din ceea ce trăieşte la început pe tărâmul imaginaţiei devine mai târziu realitate.

Ani de-a rându-l am fost obişnuită să văd prin ochii altora. Relaţiile din afară erau o înrâurire hotărâtoare asupra mea. Din privirile celorlalţi mă desluşeam pe mine însumi. Atunci mi-a venit gândul să mă pun la adăpost de ei. La început îmi acopeream faţa numai când ieşeam din casă. Graţie acestei îngrădiri, am simţit din nou că sunt liberă. De atunci, trăiesc de parcă aş fi renăscut. Cum ceilalţi nu mă pot vedea, nu mă mai privesc nici eu. Eliberată de imagine pe care mi-am format-o despre mine însumi, mă aventurez din nou în lume, fără să mă simt în primejdie, ca un copil printre oameni mari.

Puţini oameni bănuiesc ce putere zace într-un cuvânt. Unul singur, rostit la întâmplare, poate să schimbe lumea din temelii. Căci adevărul nu se reduce la ceea ce vezi. Iar faptul acesta îi conferă o valoare relativă.

E plină lumea de oameni care toată viaţa sunt în căutarea miracolului numit iubire, pe care însă nu-l întâlnesc niciodată. El e simplu şi uşor de înţeles, dar de negăsit pentru cei care-l caută.

Nu e nevoie decât de un alt fel de a privi. Dar nu-i poţi învăţa pe oameni să privească altfel. Tot ce poţi face e să-ţi spui povestea.

Iubirea nu poate fi demonstrată raţional, dar care – uneori mult după ce ai dat-o uitării sau când o socoteşti pierdută – se revelează totuşi, fără putinţă de tăgadă.

Deşi fiecare dintre noi simte fără a se putea îndoi vreodată – ce e în stare să dăruiască iubirea, nu suntem cu totul siguri de acest lucru până când nu întâlnim un suflet vrednic de darul nostru.

Suntem nefericiţi deoarece credem că noi trebuie să iubim, să avem dragostea. Pentru a fi salvaţi, trebuie să facem un lucru simplu, pe care însă îl socotim cel mai greu dintre toate: să dăm de la noi ceea ce dorim cel mai mult. Nu să avem, ci să dăm. Numai astfel putem învinge.

Prea mulţi ani am confundat iubirea cu dorinţa. Încă din copilărie am văzut oameni tânjind după iubire. Unii plecau la vânătoare s-o cucerească. Alţii aşteptau acasă, nerăbdători, să vină cineva şi să le-o dăruiască. Se vorbea despre ea ca despre ceva ce trebuie să ai. Dacă n-o aveai încă, trebuia să faci totul ca s-o dobândeşti … Dacă o avuseşi odată, dar o pierduseşi, trebuia înlocuită la fel de grabnic … odată lumea socotea că e mai nobil să dobândeşti iubire decât faimă sau bogăţie … Î acealşi timp, am observat că majoritatea oamenilor n-aveau parte de ea. Li se plângea de milă şi se plângeau ei înşişi pentru că nimeni nu-i iubea. Am cunoscut oameni care voiau doar iubirea uei anumite persoane, char dacă aceasta le-o refuza. Între timp ei dispreţuiau iubirea oferită de cineva pe care nu-l doreau … În cele din urmă, dacă nimeni nu le dădea lucrul după care jinduiau atât, se pomeneau pe marginea prăpastiei, pierzând până şi ultima dintre iubiri – cea faţă de ei înşişi.

Acest articol a fost publicat în Activitati CDI 2009-2010, Cartea saptamanii propusa de CDI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s