„Copilăria…un drum rămas în urmă“ – Deac Darius, clasa IX A

Trecutul, prezentul și viitorul, amintiri și vise, asta înseamnă pentru mine satul natal, locul coplăriei mele, locul zilelor de basm care parcă nu mai doream să se termine nicicând.

     Îmi amintesc cu plăcere zilele înzăpezite  și geroase ale iernii pe care le petreceam la săniuș cu prietenii și imaginea păturii de nea care era ca o bijuterie ce strălucea în lumina soarelui tăios, furată  adeseori de viclenia norilor. Calmul angelic se revărsa lin în nopțile reci asupra satului, ce domnea solitar în lumina rătăcitoare a lunii târzii. Fiecare anotimp și fiecare perioadă a anului oferea comori acelei zone mirifice. Apusul târziu al soarelui de vară era un fenomen pe care nu oricine putea să-l vadă. Cerul parcă vărsa  lacrimi de sânge ce ascundeau razele aurii ale soarelui.

     Țin minte până și astăzi plimbările și drumețiile pe care la făceam cu ceilalți copii în zonă, acele zile în care natura ne chema în sânul ei. Parcă și acum aud cântecul melancolic al apei ce curgea alene prin pădurea satului, iar valurile făcute de aceasta erau asemenea unor grămezi de diamante ce se întreceau la vale. Mireasma florilor și a copacilor putea să adoarmă pe oricine învelindu-l într-o aură fermecată. Crengile copacilor semănau cu niște cristale adormite în bătaia vântului, iar păsările parcă te chemau să zbori alături de ele și să-ți vândă amintirile lor. Până și norii mă invidiau pentru paradisul ce mi se arăta în fața ochilor, aveai impresia ca totul se desfășoară sub forța unui imbold  celest trimis de sus.

      Crăciunul este un alt lucru legat de copilărie care mi-a rămas adânc îngropat în inimă. Țin minte cu drag seara de ajun când cetele de colindători cântau la ușile noastre, iar liniștea divinității se alătura acestora încercând să-i imite. Cântecul serafic se apropia tot mai mult de pământ, într-o lume care se lăsa aprinsă de bucuria sufletelor noastre. Lumina stelelor și a lunii se rasfrângea în albul impecabil al zăpezii inerte și uimită de acest lucru.

Atmosfera nopții de Crăciun era un basm prin măreția spectacolului divin si a naturii care mai vărsa din când în când câte o lacrimă sau mici suflete albe ce se stingeau la întâlnirea cu pământul.

      Când eram copil nu aveam nicio grijă, nicio responsabilitate și așteptam cu mare nerăbdare anii maturității, fără a realiza importanța acelei perioade și fără a ști că orice lucru pământesc este efemer, dar acum îmi dau seama că poate nu doar eu am fost așa,  ci caracterul și gândirea oricărui om este la fel: știm să prețuim un lucru  doar după ce  l-am pierdut pentru veșnicie. Acum,  după mulți ani îmi amintesc cu regret de satul meu natal, locul în care am făcut primii pași în viață, locul în care am rostit primele mele cuvinte, locul dezamăgirilor,   dar și al împlinirilor rămase alături de copilăria mea pierdute într-un colț de lume.

Acest articol a fost publicat în Activitati CDI 2009-2010, In lumea lui Creanga. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s