„Vizita în zilele noastre”

Modificare realizată de: Câmplean Darius, Salcie Oana, Boitoş Alexandra, Covaci Aura, Pleşa Andreea, Jurj Ramona, Samoilă Cristina, Anghel Andreea, Rusan Andreea (Clasa IX- F) 

M-am dus de Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietenă, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaş foarte drăguţ de vreo opt anişori. N-am voit să merg cu mâna goală şi i-am dus băieţelului un CD cu jocuri de strategie. Atenţiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele şi mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat numai cu haine Adidas în faţa calculatorului. După formalităţile de rigoare, am început să vorbim despre vreme, despre sorţii agriculturii – d-l Popescu tatăl era mare agricultor – despre criză ş.a. Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, în mall, în cluburi… Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăşte chiar unei femei de mers în cluburi, mai ales când are copii.

-Să-ţi spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea! Acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el, trebuie să-i fac educaţia. Şi nu ştiţi dv. bărbaţii, cât timp îi ia unei femei educaţia unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educaţie!

Pe când doamna Popescu îmi expune părerile ei sănătoase în privinţa educaţiei copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răguşită de femeie bătrână.

–         Uite coniţă, Ionel nu s-astâmpără!

–         Ionel! Strigă madam Popescu; Ionel! Vin’ la mama!

–         Apoi către mine încet;

–         Nu ştii ce ştrengar se face… şi deştept….

Dar vocea de dincolo adaugă:

–         Coniţă! Uită Ionel! Vrea să-mi răstoarne expresorul!…Astâmpără-te, că te arzi!

–  Ionel! Strigă mama, şi se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să intre pe uşe, apare micul computerist cu boxele de la calculator în mână şi-i opreşte trecerea, luând o poziţie foarte marţială. Mama îl ia pe computerist în braţe şi-l sărută…

–  Nu ţi-am spus să nu te mai apropii de expresor când face cafea, că dacă te-aprinzi; moare mama? Vrei să moară mama?

–  Dar -întrerup eu – pentru cine aţi poruncit cafea, madam Popescu?

–  Pentru dumneata

–  Dar de ce vă mai supăraţi?

–  Da ce supărare!

Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe computerist, îl scupă, să nu-l deoache, şi-l lasă jos. El a pus boxele înapoi la calculator, salută ştrengăreşte şi merge într-un colţ al salonului unde, pe o masă stă trântit un joc pe televizor. I-a jocul pe televizor îl pune în funcţiune şi dă volumul la maxim ca să se joace. Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimic. Îi răspund totuş că nu cred că mai ţine mult gerul aşa de aspru; ea nu aude nimic.

–  Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri!

Iar eu, profitând de un moment când nu se mai joacă pe televizor, adaug:

–         Şi pe urmă, d-ta eşti computerist.

–         Computerist! Strigă mândrul strateg.

–  Tocmai! Zic eu. Computeriştii nu se joacă pe televizor, computeristul comandă, jocul pe televizor este pentru copii mici.

Explicaţia mea prinde bine. Micul computerist scoate jocul din priză şi-l trânteşte cât colo, asemenea şi discheta. Apoi începe să comande!

–         Fă-mi un joc cu Ben 10 şi unul cu maşini! Acum!

–  Şi cu modem-ul în braţe, începe să atace straşnic tot ce întâlneşte în cale. În momentul acesta, jupâneasa cea răguşită intră cu tava cu finetti şi cafea. Cum o vede, computeristul se opreşte o clipă ca şi cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, şi computeristul se repede asupra inamicului. Inamicul dă un ţipăt de disperare.

–  Ţine-l coniţă că mă dă jos cu tava!

Madam Popescu se repede să taie drumul computeristului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudenţa să iasă din neutralitate şi să intervie în război, primeşte în obraz dedesuptul ochiului drept, o puternică lovitură de modem.

–  Vezi? Vezi, dacă faci nebunii? Era să-mi scoţi ochiul… Ţi-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă să-mi treacă şi te iert!

Computeristul sare la gâtul mamei şi o sărută. Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat finetti, mă pregătesc să sorb din cafea..

–  Nu vă supără fumul de tutun? Întreb eu pe madam Popescu.

–  Vai de mine! La noi se fumează. Bărbatu-meu fumează… şi dumnealui… mi se pare că-i cam place.

–  Şi zicând „dumnealui“, mama mi-arată râzând pe domnul computerist.

–  A! Zic eu, şi dumnealui?

–  Da, da, dumnealui! Să vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te prăpădeşti de râs…ca un om mare.

–  A! Asta nu e bine domnule computerist – zic eu – tutunul este o otravă…

–  Da tu de ce tragi! Mă-ntrerupe computeristul lucrând cu linguriţa în borcănaşul cu finetti…

–  Ajunge, Ionel! Destul finetti, mamă! Iar te-apucă stomacul…

Computeristul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru linguriţe, apoi iese cu borcănaşul în hol.

–  Unde te duci? Întreabă mama.

–  Vin acu! Răspunde Ionel.

–  După un moment, se-ntoarce cu borcănaşul gol; îl pune pe masă, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioară pachetul de Winchester, scoate o ţigară, o pune în gură, şi mă salută ştrengăreşte, ca orice copil neastâmpărat care cere unui om să-i împrumute un foc. Eu nu ştiu  ce trebuie să fac. Mamăsa, râzând îmi face cu ochiul, şi mă-ndeamnă să servesc pe domnul computerist. Întind ţigara mea, militarul o aprinde pe a lui şi, fumând, ca orice computerist se joacă şi pe calculator. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache şi îmi zice.

–  Scuipă-l să nu-l deochi!

Computersitul şi-a fumat ţigara până la carton. Apoi se repede la CD-ul pe care l-am adus eu şi-ncepe să-l trântească. CD-ul sare până la policandrul din tavanul salonului, unde tulbură grozav liniştea ciucurilor de cristal.

–  Ionel! Astâmpără-te mamă! Ai să spargi ceva… Vrei să mă superi! Vrei să moară mama?

Dar computeristul s-a îndârjit asupra CD-ului, care i-a scăpat din mână. Eu aduc spre gură ceaşca, dar vorba francezului, entre la coup et les lévres… CD-ul îmi zboară din mână în ceaşcă, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe blugii mei Dolce Gabbanna de vizită, de culoare albastră.

–  Ai văzut ce-ai făcut?… Nu ţi-am spus să te astâmperi… Vezi! Ai supărat pe domnul!… al’ dată n-o să-ţi mai aducă nimica!

Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate:

–  Nu e nimic! Iese… cafeaua nu pătează! Iese cu puţin Vanish!… Dar n-apucă să termine, şi odată o văd schimbându-se la faţă ca de o adâncă groază. Apoi dă un ţipăt şi, ridicându-se de pe scaun:

–  Ionel! Mamă! Ce ai?

Mă-ntorc şi văz pe computerist, alb ca varul, cu ochii pierduţi şi cu drăgălaşa lui figură strâmbată. Mama se repede la el, dar până să facă un pas, computeristul cade lat.

–  Vai de mine! Ţipă mama. E rău copilului!… Ajutor… moare copilul!

Ridic pe computerist, îl deschei repede la hanoracul Addidas.

–  Nu-i nimica! Zic eu. Apă rece!

Îl stropesc bine, pe când mama pierdută îşi smulge părul.

–  Vezi, domnule computerist? Îl întreb eu după ce-şi mai revine în fire; vezi? Nu ţi-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Al’ dată să nu mai fumezi.

–  Am lăsat pe madam Popescu liniştită cu scumpul ei computerist afară din orice stare alarmantă, şi am ieşit. Mi-am luat Nike-urile şi hanoracul şi am plecat. Când am ajuns acasă, am înţeles de ce computersitul ieşise un moment cu borcănaşul de finetti în hol- ca să-mi toarne finetti în Nike-uri.

Acest articol a fost publicat în Activitati CDI 2010-2011, Caragiale in secolul XI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s